Sari la conținut

Episcopul muzician Evghenie Humulescu, la 90 de ani de la trecerea la Domnul. Activitatea sa pastoral-misionară și muzical-bisericească, model în actualitate

mitropolitPrezenta expunere se dorește a fi o scurtă rememorare a activității unei personalități teologice a veacului trecut, cu scopul de a oferi tinerilor de astăzi posibile modele într-o lume cu multiple posibilități, dar la fel de multe provocări, situații imprevizibile și necunoscute. De ce să ne reamintim de episcopul Evghenie Humulescu, cu ocazia „Zilelor psalților români” de la Iași? Din cel puțin două motive: primul, comemorativ – anul acesta (2021) se împlinesc 90 de ani de la trecerea sa la Domnul; al doilea – a fost dăruit de Dumnezeu cu talent muzical, pe care l-a folosit, până la sfârșitul misiunii sale pastorale, pentru a sluji Biserica prin intermediul celei mai directe și de impact forme de rugăciune – cântarea bisericească.

Date biografice

Nu s-a scris foarte mult despre Evghenie Humulescu (Fig. 1, Episcopul muzician Evghenie Humulescu. Sursa: https://ziarullumina.ro), totuși, în baza articolelor publicate mai ales în lexicoane (vezi bibliografia de la final) am putut sintetiza câteva date de bază despre formarea sa. Moldovean de origine, s-a născut în satul Humulești (județul Neamț), numele său de botez fiind Dimitrie. Anii copilăriei și i-a petrecut la Mănăstirea Varatic, unde mama sa s-a și călugărit, ulterior. Încă de copil, cântând în biserica mănăstirii, a fost remarcat pentru calitățile vocale sale native de către mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei, care l-a îndrumat și susținut să studieze la Seminarul „Nifon” din București (între 1882-1889). În această instituție teologică de prestigiu, a fost ucenic al renumitului profesor, dirijor și compozitor psalt, Ștefanache Popescu, de la care a desprins „tainele psaltichiei” la un înalt nivel teoretic și practic, interpretativ. De-a lungul anilor de studiu seminarial, pe care i-a absolvit ca premiant, a fost apreciat în mod deosebit și de mitropolitul Ungro-Vlahiei, Iosif Gheorghian, care a văzut în el un ridicat potențial pentru slujirea bisericească. A urmat apoi cursurile Facultății de Teologie (între 1894-1898), finalizându-le cu lucrarea de licență cu tema „Preoția la evrei” (1898). Fiind cunoscut pentru vocea sa deosebită, de „tenor lejer”, a devenit protopsalt al Bisericilor „Sf. Spiridon Nou” și „Domnița Bălașa” din București.

În ceea ce privește activitatea pastoral-misionară bisericească, tânărul Dimitrie a parcurs, de-a lungul vieții, importante trepte ierarhice, servind Biserica cu mult devotament și dăruire. Astfel, mai întâi a fost tuns în monahism la Mitropolia Bucureștilor în anul 1889, cu numele de călugărie Evghenie, apoi a fost hirotonit ierodiacon. În 1894 a fost investit ca arhidiacon și predicator la Mitropolia de București, de către arhiepiscopul Ghenadie Petrescu. În această calitate, Evghenie a colaborat cu arhiereul Nifon Niculescu-Ploeșteanu (la rândul său un renumit muzician care susținea cântarea tradițională psaltică, fiind un apărător îndârjit al notației psaltice și repertoriului specific). În anul 1900 a urmat hirotonirea ca ieromonah și apoi hirotesirea ca arhimandrit. Evghenie era un predicator deosebit de talentat și bine pregătit, datorită acestor calități fiind solicitat să rostească Omilia zilei şi cuvântul de întâmpinare, atunci când soseau delegații oficiale la Mitropolie.

În 1910 a fost ales de către Sfântul Sinod, pentru meritele sale deosebite în activitatea pastoral-misionară desfășurată, episcop-vicar ale Episcopiei Argeșului cu titlul de „Piteșteanul”, titular al episcopiei fiind, atunci, episcopul Gherasim Timuş (1849-1911), de asemenea un înzestrat muzician și compozitor psalt.

Opera teologică a lui Evghenie Humulescu cuprinde un număr mare de predici, realizate cu deosebit talent și capacitate de a sintetiza „cuvântul cu putere lucrătoare” în sufletele credincioșilor, care au fost publicate în volumul Pășune duhovnicească (București, 1901). De asemenea, a tradus din limba franceză lucrarea În cer ne recunoaștem, a sintetizat Viața și slujba Sfântului Dimitrie Basarabov (publicată în 1904) și a scris numeroase articole care au apărut în revista „Biserica Ortodoxă Română”.

Creațiile sale muzicale psaltice nu sunt numeroase, dar sunt inspirate și valoroase, așa cum afirmă și lexicograful bizantinolog Gheorghe C. Ionescu în lucrarea sa de referință, Muzica bizantină în România. Dicționar chronologic (Gh. C. Ionescu, Muzica bizantină în România. Dicționar cronologic, Ed. Sagittarius, București, 2003, p. 300). Iată principalele titluri care sunt semnate de episcopul muzician: Iubite-voi, Doamne – glas V (armonizată de N. Lungu – pentru solo de tenor și cor mixt și de Nicu Moldoveanu – pentru cor bărbătesc); Troparul Sfântului Spiridon (compus când era protopsalt la Biserica „Sf. Spiridon Nou” din București); Troparul Sfântului Grigore Teologul; Am văzut lumina cea adevărată – glas V; Veniți de primiți lumină – glas V; Câți în Hristos v-ați botezat; Sfinte Dumnezeule – glas II; Sfinte Dumnezeule – glas I.

Dintre aceastea, cele mai cunoscute și interpretate sunt, cu siguranță, cântarea Iubite-voi, Doamne, în glasul V și trisaghionul Sfinte Dumnezeule, în glasul al II-lea. Prima dintre acestea face parte și astăzi din repertoriul actual al stranei bisericești datorită melodicității și expresivității profund religioase, iar cea de-a doua se distinge prin caracterul clasic al formulelor melodice utilizate, în notație de tip analitic. (Exemplul muzical nr. 1. Sfinte Dumnezeule – glas II. Vezi Nifon Ploeșteanu, Carte de muzică bisericească, pe psaltichie și pe note liniare, pentru trei voci, București, 1903, p. 114.)

Pentru a trasa și câteva dintre coordonatele activității lui Evghenie Humulescu în domeniul muzicii bisericești, este necesar să cunoaștem care era situația acesteia la începutul secolului XX în țara noastră.

Contextul social al activității dascălilor și școlilor de cântăreți la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX

În primul deceniul al veacului XX, cântarea bisericească monodică în Regatul României se afla într-o situație mai puțin înfloritoare, comparativ cu veacul anterior. Aceasta, deoarece schimbările politice majore din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, înfăptuite datorită Unirii Principatelor (1859), au produs profunde mutații în societate, multe din ele favorabile, care au condus la progres, altele, însă, mai puțin benefice. Referitor la acestea din urmă, în domeniul administrativ eclesiastic, avem în vedere îndeosebi măsura secularizării averilor mănăstirești și reforma cântărilor bisericești, impuse prin reformele inițiate și aplicate începând cu anul 1864, de guvernul condus de domnitorul Al. I Cuza. Astfel, s-a reglementat înlocuirea limbii grecești cu limba română în practica liturgică, ceea ce a constituit un fapt pozitiv, dar s-a dispus și eliminarea cântării monodice tradiționale, în favoarea celei de factură armonică, corală. Această ultimă măsură a provocat nemulțumirea clerului, cântăreților și credincioșilor, de aceea a fost respinsă de Sfântul Sinod. Confiscarea averilor și proprietăților mănăstirilor a dus la o diminuare considerabilă a veniturilor dascălilor de strană, ceea ce a avut repercusiuni importante asupra calității vieții și activității acestora.

Iată doar unul dintre principalele motive care i-au determinat, în anul 1905, pe reprezentanții Asociației cântăreților bisericești, sub coordonarea lui Ion Popescu Pasărea, renumit psalt, profesor și compozitor ce activa în București, să redacteze și să înainteze apoi Ministerului Instrucțiunii și Cultelor un memoriu, în care se prezenta situația deficitară a dascălilor de strană, propunând și o serie de măsuri „pentru îmbunătățirea situațiunei lor morale și materiale” (Memoriul cântăreților bisericești din București și votat în Adunarea generală din 12 Octombrie a.c. (1905, n.n.) și propus pentru îmbunătățirea situațiunei lor morale și materiale, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1905.). Memoriul a fost votat în unanimitate în Adunarea generală a cântăreților bisericești din 12 Octombrie 1905.

Iată câteva dintre cauzele „decadenței” cântăreților, sintetizate pe baza documentului menționat:

  • Lipsa școlilor sistematice de învățare a cântărilor bisericești;
  • Scăderea dramatică a drepturilor salariale ale cântăreților de strană și sistarea altor avantaje ca urmare a confiscării averilor mănăstirești (secularizării) prin Reformele domnitorului Al. I Cuza. Dacă în urma Deciziei Sf. Sinod din 1873, salariul unui cântăreț din orașele mari era de 1200 lei, 888 de lei cântărețul mic și 420 de lei paracliserul, prin Legea de progres a clerului din 1893, acesta s-a redus la cuantumul de 50 de lei și 30 paracliserul, iar pentru cântăreții din mediul rural, 11 lei lunar;
  • Desconsiderarea adusă cântărilor bisericești, precum și tendința de a le transpune sau înlocui cu cântări occidentale.

Reprezentanții Adunării generale a dascălilor de strană au propus și o serie de măsuri de îmbunătățire a situației lor, dintre care spicuim pe cele mai importante:  

  • Revenirea la salarizarea stabilită prin legea din 1893, precum și acordarea altor drepturi „în stat” absolvenților școlilor de cântăreți (reducerea termenului militar la un an, asemenea studenților licențiați în muzică de la Conservator; angajarea pe posturile de cântăreț doar a tinerilor care terminau studii de specialitate;
  • Înființarea de școli publice de muzică bisericească la fiecare episcopie, iar în București, fondarea unei „școli superioare pentru cultivarea și perfecționarea muzicii bisericești”, destinată pregătirii profesorilor care vor preda la Seminarii și școlile episcopale;
  • „Numirea cântăreților să nu se mai facă ca până acum prin simpla recomandare a parohului, ci în urma unui examen de capacitate dat înaintea unei comisiuni compusă din trei membri: un specialist, un reprezentant al Sf. Mitropolii și un reprezentant al Ministerului de Culte” (Memoriul cântăreților bisericești…, op. cit., pp. 11-12).

În urma acestui important Memoriu, s-au luat măsuri organizatorice în învățământul muzical-bisericesc, în timpul activității reformatoare a ministrului învățământului, Spiru Haret (1851-1912), personalitate de prim rang a învățământului românesc, care a avut un rol fundamental în modernizarea și reorganizarea acestuia. Una dintre măsurile deosebit de benefice și importante a fost alcătuirea unui nou Regulament de funcționare al școlilor de cântăreți, precum și a unui nou „Program analitic” (Programul analitic al obiectelor de învățământ ce se predau în școalele de cântăreți și Regulamentul pentru reorganizarea și funcționarea școlilor de cântăreți bisericești. Votate de Sf. Sinod în ședința de la 25 octombrie 1910, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1912, p. 10), ambele aprobate în 1910. În cadrul acestor normative, se stipula că „scopul școalelor este a de pregăti și a da bisericilor din Regatul Român cântăreți și paracliseri binecunoscători, atât de psaltichie și tipicul bisericesc, cât și de muzica liniară elementară și corală” (Ibidem, p . 11). Se prevedea și înființarea obligatorie a unei biblioteci cu cărțile de specialitate necesare pentru „complectarea cunoștinței elevilor, spre a putea deveni la vreme, nu numai cântăreți buni, dar și creștini pioși și cetățeni devotați” (Idem). Durata cursurilor era de trei ani, iar școala de cântăreți funcționa cu doi profesori, care își împărțeau disciplinele de studiu predate. Unul dintre aceștia deținea funcția de director, trebuia să fie cleric și preda obiectele de specialitate bisericească, iar cel de al doilea putea fi laic, cu studii de Conservator, pentru învățarea disciplinelor Muzica occidentală și Cor. Elevii dădeau examen la sfârșitul fiecărui an de studiu și un examen final de absolvire al școlii, cu o comisie formată din profesorii școlii, un reprezentant al Ministerului Instrucțiunii și Cultelor și un delegat al Chiriarhului. Examenul consta în probe teoretice și practice (cântare pe note și cântare practică).

În Tabelul 1 se pot vedea disciplinele predate în cadrul Școlilor de cântăreți, conform noului Regulament de funcționare al Școalelor de Cântăreți aprobat de Minister în 1910.

Se poate observa că numărul de ore acordat obiectelor de pregătire muzicală psaltică, care implicau învățarea repertoriului de bază al stranei pe baza partiturilor, dar și cântarea practică, era unul consistent, câte cinci ore pe săptămână, și alte trei ore pentru învățarea teoriei muzicii liniare și a corului armonic. În afară de acestea, se acorda deosebită importanță învățării tipicului, dar și „cetirii bisericești pe cărți de ritual cu litere chirilice și latine”, discipline care asigurau înțelegerea integrării cântărilor în diversele slujbe și formau și deprinderile de citire practică, ecfonetică, a textelor liturgice.

Dacă facem o comparație a cifrelor de mai sus, cu numărul de ore acordat astăzi disciplinelor similare în seminariile teologice ortodoxe, constatăm o mare diferență, în sens negativ, adică sunt prevăzute mult mai puține ore de pregătire pentru învățarea cântării psaltice, precum și a celei occidentale și a ansamblurilor specifice. Această reducere semnificativă aplicată în curricula seminariilor conduce, desigur, la rezultate mai puțin bune în învățare, ceea ce constituie un dezavantaj în pregătirea viitorilor psalți.

Revenind la activitatea muzical-bisericească a episcopului Evghenie Humulescu, precizăm că, pe lângă faptul că a avut o experiență practică îndelungată în tinerețea sa, ca psalt și apoi ca arhidiacon, ulterior a devenit inspector al școlii de cântăreți de pe lângă Mitropolia Bucureștilor, ceea ce confirmă, o dată în plus, calitățile sale de specialist în domeniul muzicii bisericești.

Un moment important în impulsionarea activității susținute de dascălii de strană din București l-a constituit, cu siguranță, înființarea, la 9 septembrie 1910, a Societății Culturale „Părintele Macarie” a cântăreților bisericești din București, condusă de renumitul profesor și compozitor Ion Popescu-Pasărea (1871-1943), care avea ca scop „ridicarea prin cultură” a acestei bresle și afirmarea ei în societate, ca un factor de educație și progres. Se preconizau susținerea de repetiții săptămânale, înființarea unei școli muzicale pentru adulți, organizarea de concerte artistice, editarea revistei „Cultura”, organizarea „de escursiuni pentru cunoașterea monumentelor religioase și naționale” și, foarte important, organizarea unui congres general al tuturor cântăreților” (Ion Popescu-Pasărea, Întâmpinare la reclamațiunile făcute Sfântului Sinod contra existenții și activității noastre de către Societatea „Cucuzel” din București, Asociația Culturală „Macarie”, Tipografia Profesională Dim. C. Ionescu, București, 1912, p. 3.). Iată care au fost rezultatele acestei ultime inițiative, exprimată de autorul moral al acesteia, muzicianul militant Ion Popescu-Pasărea: „ (…) Am organizat Congresele cântăreților bisericești, cari au adus o vie lumina asupra drepturilor și datoriilor cântăreților, precum și asupra rolului important pe care l-ar putea avea în biserică ca și în societate. Congresele ne-au prezentat lumii profane ca un corp demn și ordonat și cu drept cuvânt s-a zis «Congresul este demn de Europa».” (Ibidem, pp. 6-7.)

La prima ediție care s-a desfășurat în anul 1911, episcopul Evghenie Humulescu a fost invitat să participe, în calitate de președinte. În anul următor, 1912, a avut loc și cea de-a doua ediție a Congresului cântăreților desfășurat la Iași (vezi Figura 2); tot în același an, ierarhul muzician a fost ales membru de onoare al Societății Părintele Macarie, semn al unei frumoase colaborări între cele două personalități. În sfârșit, în anul 1924, Evghenie Humulescu este numit președinte al comisiei pentru examenul de Capacitate al elevilor școlilor de cântăreți din eparhia Bucureștilor. Din comisie făceau parte: Dumitru G. Kiriac (pentru muzica vocală) și Ion Popescu-Pasărea (pentru muzică bisericească), profesori ai Conservatorului bucureștean, vestiți pentru competențele muzicale, atât în plan didactic și componistic, cât și pentru deschiderea culturală europeană. Iată la ce nivel erau evaluați, în perioada ante- și interbelică, absolvenții Școlilor de cântăreți: în prezența unor profesori de renume, al unui reprezentant al Ministerului Cultelor și al unui episcop, specializat în muzica psaltică. Comentariile cred că sunt de prisos.

În concluzie, dragi tineri, dragi profesori și inspectori de specialitate, stimate foruri decizionale, să ne inspirăm și să preluăm cât mai mult și astăzi din modelul oferit de marile personalități bisericești și culturale române din prima jumătate a veacului XX, pentru a ridica, din nou, cântarea bisericească la nivelul de „artă sacră” pe care cei dinaintea noastră nu au pregetat să îl construiască și să îl susțină cu simț de răspundere, sacrificiu și patriotism.

Hristos a înviat!

conf. univ. dr. Irina Zamfira BUCESCU-DĂNILĂ

Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași

exemplu muzicaltabel articol

Picture4

Picture5

 

Bibliografie

Ionescu, Gheorghe C., Muzica bizantină în România. Dicționar cronologic, Ed. Sagittarius, București, 2003

*** Memoriul cântăreților bisericești din București și votat în Adunarea generală din 12 Octombrie a.c. (1905, n.n.) și propus pentru îmbunătățirea situațiunei lor morale și materiale, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1905.

Popescu-Pasărea, Ion, Întâmpinare la reclamațiunile făcute Sfântului Sinod contra existenții și activității noastre de către Societatea „Cucuzel” din București, Asociația Culturală „Macarie”, Tipografia Profesională Dim. C. Ionescu, București, 1912.

Ploeșteanu, Nifon, Carte de muzică bisericească, pe psaltichie și pe note liniare, pentru trei voci, București, 1903.

*** Programul analitic al obiectelor de învățământ ce se predau în școalele de cântăreți și Regulamentul pentru reorganizarea și funcționare școalelor de cântăreți, Tipografia cărților bisericești, București, 1912.

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/privighetoarea-de-altadata-a-catedralei-patriarhale-14227.html

https://seminariasi.ro/istoric/o-fotografie-istorica-congresul-cantaretilor-bisericesti-din-1912

https://psaltiicatedraleipatriarhale.wordpress.com/2014/05/13/arhiereul-evghenie-humulescu/

Lasă un răspuns