Sari la conținut

Categoriile de manuscrise muzicale (II)

partitura 55Irmologhionul. Colecția Irmologhionului cuprinde la bază irmoasele canoanelor sistematizate în ordinea cântărilor și a glasurilor. Întâlnim canoanele Învierii, ale praznicilor împărătești și ale Maicii Domnului precum și ale sărbătorilor marilor sfinți. Atunci când găsim canoanele complete (caz întâlnit în special în irmologhioanele din sec. X-XIII), de obicei, doar irmosul este melodizat. În afară de acest repertoriu clasic al Irmologhionului, mai întâlnim și prologoi (πρόλογοι) adică irmoasele după modelul cărora se cântă troparele asemănânde și care se pot împărți în sedelne și stihiri pe glasuri, luminânde, antifoane, tropare la Stihoavnă și condace. Această unitate de tropare, atunci când se găsește separat, alcătuiește un codice de sine stătător ce poartă denumirea de Προλογάριον. […]

Așa cum s-a menționat mai devreme, începând cu sec. al XVI-lea, apar irmologhioane alcătuite de diferiți compozitori. În aceste cazuri, este necesară menționarea în titlu și a numelui compozitorului, așa cum este cazul Irmologhionului lui Balasie Iereul sau al Irmologhionului grabnic al lui Petru Vizantie.

Irmologhionul calofonicon. Cântările irmologice în stil calofonic reprezintă creații ale sec. XVII (în special a doua jumătate a acestuia spre începutul sec. XVIII). Irmoasele calofonice constituie o colecție de sine stătătoare și o unitate aparte de cântări ce se găsesc de obicei la sfârșitul papadichiilor sau al altor antologii ale secolelor XVII și XVIII. Ca o colecție aparte, Irmologhionul calofonicon începe să apară, în cazuri sporadice, pe la sfârșitul sec. XVIII, iar mai des din prima jumătate a sec. XIX, din moment ce și Grigorie Lampadarul (mai târziu, protopsalt) a realizat o colecție de irmoase calofonice pe care le-a exighisit mai apoi în notația analitică a Noii Metode. Irmologhionul calofonicon conține irmoase calofonice sistematizate pe glasuri aparținând diferiților compozitori, iar la sfârșitul acestora este adăugat un rând de cratime pe glasuri, introduse cu scopul de a fi cântate la sfârșitul irmoaselor calofonice și completând, în acest fel, structura formală a cântărilor.

Akoloutharion. Această denumire a fost atribuită pentru prima dată special pentru scopul colecției. Această categorie vizează un număr redus de manuscrise ce conțin în unanimitate tot ceea ce se cântă la slujbele principalelor sărbători din mineie, Triod și Penticostar. […] Toate aceste cântări sunt repartizate în funcție de sarbătoare. Dificultatea cu privire la aceste manuscrise o reprezintă sistematizarea corectă a compozițiilor în funcție de autori, pentru că, de regulă, acest repertoriu apare ca anonim.

Papadichia. Această colecție reprezintă, în general, cartea de bază a artei psaltice, iar în special, cea a cântărilor în genul papadic. În această carte sunt cuprinse cântările papadice care se cântă la Vecernie, Utrenie si Sfânta Liturghie, precum și alte cântări de la alte slujbe (psalmul 118, de exemplu), sau ierurgii. Alcătuirea colecției Papadichiei în forma în care s-a transmis reprezintă o creație de la sfârșitul sec. XIII și începutul sec XIV. Cel mai vechi codice datat sub această formă este manuscrisul 2458 de la Biblioteca Națională a Atenei care a fost alcătuit cel mai probabil de către maistorul Ioan Cucuzel în 1336. Titlul prezent în manuscris la inceputul Vecerniei Mari (f.11r), asa cum se găsește și în alte manuscrise din aceeași categorie (din sec. XIV și XV) este: „slujbe alcătuite de către maistorul domn Ioan Cucuzel, începând cu Vecernia Mare și terminând cu adăugiri la Sfânta Liturghie”.

Mai explicit, speciile de cântări în genul papadic ce sunt cuprinse în colecția numită Papadichie sunt cele care au fost menționate mai sus în categoriile de la a la d (în cadrul genului papadic) . În mod obligatoriu, însă, papadichiile conțin la început o cuprinzătoare proteorie a artei psaltice, reprezentând o colecție cât mai cuprinzătoare posibil a așa numitelor „metode” (de învățare n.n.) aparținând diferiților dascăli pentru predarea și explicarea diverselor teme ale muzicii psaltice, cu adăugiri din scrierile teoreticienilor celor mai cunoscuți. La această proteorie întâlnim, de asemenea, reprezentări de tabele sau ale instrumentului kanun, ale roții și ale copacului (ca metode pentru paralaghie), ale așa-numitei „paralaghii complexe a Maistorului Ioan Cucuzel”, ale „preaînțeleptei paralaghii a iereului Ioannis Plousiadinos” ș.a. Către sfârșitul Papadichiei întâlnim acele matimi extrase din Matimatar (ce reprezintă anagramatisme de obicei ale stihirilor) precum și specia matimelor de umilință (κατανυκτικά), dintre care multe au texte compuse din versuri de câte 15 silabe. În cuprinsul papadichiilor din sec. XVIII, la sfârșitul acestora, întâlnim și specia irmoaselor calofonice. Printre aceste papadichii mai noi, mai cuprinzătoare, aparținând sec. al XVIII-lea, reprezentativ este manuscrisul Xiropotamou 307 care a fost scris la anii 1767 și 1770 de către Anastasios Vaia din Mesolonghi. Acesta face o descriere detaliată a manuscrisului pentru a-l folosi ca bază și instrument de referință în compararea manuscriselor precedente sau ulterioare, având conținut asemănător. În cazul papadichiilor mai noi sau mai vechi, observăm de obicei intenția scriitorilor mai râvnitori de a consemna orice mărturii ale diferitelor tradiții.

Cântările papadice cuprinse în colecția Papadichiei, în ceea ce privește formele muzicale utilizate (Style, Stilart) precum și tehnicile componistice, își trag originea din repertoriul a două manuscrise, două genuri de colecții diferite, mai vechile Psalticon și Asmaticon.

Psalticonul. Acest manuscris (începând cu sfârșitul sec. al XII-lea) cuprinde prochimenele dinaintea lecturării apostolului, prochimenele Vecerniei, prochimenele cele mari, stihologia Vecerniei celei Mari de la Nașterea Domnului și Botezul Domnului, aliluiariile, ipacoi-urile din Octoih și de peste tot anul bisericesc, precum și cea mai mare parte a colecției de condace. Din această pricină, Psalticonul reprezintă, în principal, cartea utilizată de către cântăreții soliști (καλοφωνάρηδες sau μονοφωνάρηδες).

Asmaticonul. Această colecție a fost caracterizată de către muzicologi ca având un repertoriu dedicat corului în special și format din cântări ce reprezintă completări în finalul melodiilor din Psalticon. Conținutul Asmaticonului este apoximativ identic cu cel al Psalticonului. Diferența dintre cele două colecții constă doar în melodiile diferite sau în forma muzicală diferită la nivelul compozițiilor (Stilart).

de Grigorios Stathis[1]

(traducere din limba greacă de Adrian Sîrbu)


[1] Materialul reprezintă un fragment din introducerea lucrării Manuscrisele de muzică bizantină. Muntele Athos. Catalog descriptiv al manuscriselor de muzică bizantină păstrate în bibliotecile mănăstirilor și schiturilor din Muntele Athos (vol. I, Atena, 1975), de Grigorios Stathis.

Lasă un răspuns