Sari la conținut

Despre suflet și sunet. Impresii de la Cursul de interpretare psaltică (1) susținut de dl. Panagiotis Neochoritis, Arhon Protopsalt al Marii Biserici a lui Hristos

Joi, 4 iunie 2021 s-a finalizat primul ciclu de șase întâlniri online din cadrul Cursului de Interpretare Psaltică susținut de către dl. Panagiotis Neochoritis, Arhon Protopsalt al Marii Biserici a lui Hristos. Evenimentul este organizat de către Asociația „Sf. Roman Melodul” din Tesalonic, Grecia. Cursurile (ale căror durată este  programată pentru următorii 3-4 ani), au loc în mediul virtual și adună un număr de 250 de participanți (dintre care 40 de români) din 14 țări diferite. Din moment ce înregistrarea întâlnirilor nu a fost permisă, ideile apar consemnate în cele ce urmează în baza unor notițe.

 

În cele șase întâlniri, domnul Neochoritis a abordat diferite subiecte ce au avut scopul principal de a pune bazele teoretice pentru următoarele sesiuni, ce se anunță mult mai practice.

Discursul domniei sale, inconfundabil și profund, așa cum ne-a obișnuit deja pe parcursul ultimelor 5 ediții ale Masterclass-ului de Cânt Bizantin de la Iași, se dorește a fi o chemare la cugetare și meditare asupra spiritualității muzicii, ca expresie a sufletului uman. Departe de a se dori o conferință sau o prelegere după obișnuitul tipar al simpozioanelor, gândurile domnului Neochoritis sunt o intimă exprimare a propriilor preocupări spirituale și implicit muzicale, o fină și detaliată proiectare a psaltului in ipostaza de ființă rugătoare a cărei mișcări interioare ale sufletului, ale minții și ale rațiunii lăuntrice sunt primele nașteri ale melosului și ale ethosurilor, înțelese ca stări sufletești.

Evident că nu au lipsit subiecte teoretice fundamentale precum modul de citire a textelor liturgice, recitarea ecfonetică a pericopelor biblice sau intervalica și atracțiile glasurilor bisericești în genul irmologic. Dar modul unic și special de prezentare a acestor tematici teoretice constă tocmai în conexiunile dintre sunet și spirit ca izvor al sunetului, dintre intervale și ethosuri. Observând și analizând cu minuțiozitate și profunzime aceste conexiuni, domnia sa reușește prin această insistentă analiză să îndrepte punctul de interes către acest subiect-cheie: sunetul ca mișcare a sufletului rugător.

Practic, fiecare sunet, prin calitățile sale fundamentale (înălțime, intensitate, durată și timbru) dar și prin acțiuni exercitate asupra lui (atracții, alterații, vibrato, glissandi etc.) degajă o anumită culoare, energie/lucrare (din gr. ἐνέργεια), un anumit ethos (din gr. ἦθος). Mai mult decât atât, relația, conexiunea dintre sunete generează ethosuri și mai puternice, mai expresive. O simplă coborâre cu câteva secțiuni (come) a unei trepte poate genera o schimbare radicală, de la un ethos ce poate sugera lumină, sărbătoare, speranță la un alt ethos de plecăciune, smerenie, introvertire, însă într-o fină balanță ce implică în același timp și bucurie, nădejde. Acest echilibru (pe care îl putem asocia uneori, de ce nu?, cu binecunoscutul concept patristic de „fericită întristare”) poate fi ușor înclinat, prin fine atracții sonore către alte ethosuri, precum tânguire, plângere, durere etc.

Aceste fenomene, în fapt, nu sunt sonore în ipostaza lor primară, ci mai degrabă sufletești. Ele nu reprezintă un instrumentar mecanicizat pe care orice psalt având calități vocale îl exploatează cu dibăcie pentru a stârni, prin melodii atent executate, excitări ale sufletului. Dimpotrivă, – și aici se ascunde întreaga cheie a înțelegerii – psaltul trebuie să se raporteze în continuu într-o directă relație cu Dumnezeu, prin introvertire, prin gândul la propriile neputințe, prin „golirea de sine”.

Prin smerenie continuă, mintea celui care cântă se luminează, prin voia lui Dumnezeu, și fără ca psaltul să înțeleagă, ajunge să trăiască și să cânte un simplu tropar ca de o cântare cu totul deosebită.

Acest act de smerenie lasă loc lui Dumnezeu în sinele nostru, astfel încât, atunci când cugetăm la înțelesurile pline de profunzime ale textelor imnografice, rațiunea lăuntrică începe să lucreze, să se miște, să prindă putere și „activeze” în suflet stări de trăire a acestor înțelesuri, sensuri. Abia când sufletul se umple, precum un pahar cu apă, de preaplinul acestor stări, începe să se exprime „în afară”, să reverse, să se exteriorizeze prin cuvânt (gr. λόγος) și prin cântare sau melos (gr. μέλος). Prin urmare, forma exterioară de comunicare (prin cuvânt și melos) trebuie să izvorască dintr-o intensă trăire interioară. Melodiile nu sunt nimic altceva decât exprimări ale mișcărilor sufletului care „tresaltă” în diverse forme și intensități la primirea înțelesurilor textelor, prin intermediul rațiunii lăuntrice. Am putea adăuga faptul că această idee este exprimată în altă manieră și de diac. Sorin Mihalache care subliniază că cel care cântă este, în fapt, atât de entuziasmat de ceea ce citește, încât bucuria și trăirile sale interioare izbucnesc, se revarsă înspre afară prin sunet ca expresie a intensității acestei trăiri.

Așadar, nimic nu este mai important, mai prețios decât lucrarea interioară, a sufletului și a rațiunii lăuntrice care să dea naștere la aceste mișcări, emoții, trăiri, intensități. Fără ele, fără acest suport interior, întreg edificiul se prăbușește. Muzica devine o emisie stearpă, lipsită de vibrație emoțională, o vibrație doar mecanică a două coarde vocale, printr-o execuție la fel de mecanică a unei notații muzicale convenționale. Să recunoaștem! Orice lipsă de concentrare a minții la textul imnografic, orice absență  a sufletului menit să crească până la „preaplin” stările interioare ne transformă în simpli executanți. Ipostaza de rugător presupune minte și suflet implicate total în actul cântării care nu este o simplă execuție și nici măcar interpretare, ci mai degrabă rugăciune ce naște, implicit, interpretare.

Un discurs abract, de dragul folosofărilor, fără aplicabilitate în practica de strană? Nicidecum! Sfatul este clar exprimat: până nu căutăm golirea sinelui, micșorarea egoismului din noi, smerirea și îngenuncherea propriului ego, să nu credem că vom reuși să descoperim tainele cântării, incluzând chiar și aspecte tehnice precum intervalele și lucrarea lor. Intervalele sunt exteriorizări ale mișcărilor interioare. În funcție de ceea ce vreau să exprim, sunetele, intervalele, atracțiile căpătă nuanțe diferite. De aceea, trebuie să  fim conștienți că ceea ce este în sufletul nostru se reflectă și în afara noastră, nu doar prin cântare sau citire ci și prin mișcările pe care le facem.

Sunt trei elemente de bază ce produc ethosuri, și anume cuvântul, melosul și mișcarea (înțelegând aici și contrariul mișcării, și anume staționarea, nemișcarea). În mod evident, melodia trebuie să slujească mesajului transmis de cuvânt, de textul liturgic, dar prin ele însele, melodia și mișcarea pot și trebuie de asemenea să exprime, să sugereze ethosul de rugăciune, de pace, de interiorizare.

Melosul este mișcarea sufletului dintr-o stare în alta, de aceea muzica nu se rezumă doar la exprimarea concretă prin sunete. Există melos în tot ceea ce facem, creăm, emanăm. Într-o predică a unui slujitor nu există doar cuvânt ci și melos, generat de mișcările sufletului ce  se exteriorizează prin expresiile feței, limbajului trupului, timbralitatea, intensitatea, ritmul vorbirii sau, dimpotrivă, expresia tăcerii.

Plecând de la aceeași idee, a mișcării sufletului dintr-o stare în alta, înțelegem mai bine rolul cântărilor pe larg în contextul liturgic. Melodiile de largi dimensiuni nu au scopul funcțional de a acoperi un interval de timp, ci ele introduc sufletul într-o anumită stare sufletească, de data aceasta prin intermediul melosului și mai puțin al cuvântului, și îl mențin în acea stare intervale mai mari de timp. Același efect este de dorit și în cazul cratimelor. Am putea adăuga faptul că pentru un om rugător, cântările pe larg sunt „mediul” sonor cel mai propice pentru rugăciunea minții, „Doamne,  Iisuse…”.

Pe de altă parte, mișcările psaltului în strană, comportamentul lui în relație cu ceilalți cântăreți, reacțiile lui, poziția lui, gesturile dirijorale, toate generează stări sufletești în ochii celui care privește. Din acest punct de vedere, psaltul este mai expus decât preotul, care de asemenea trebuie să știe toate gesturile sale liturgice pot sugera așezare, tihnă, pace la fel de ușor cum pot sugera grabă, indiferență, împrăștiere, absență, superficialitate etc.

Cercetarea sufletului și cunoașterea sinelui trebuie să fie cele mai importante preocupări ale psaltului, pentru că el este un intermediar între ceresc și pământesc. De aceea, ceea ce ne stă în putință să facem este smerirea sinelui. Altminteri, muzica pe care o cântăm poate deveni, contrar scopului ei, o permanentă hrănire a egoului nostru personal. Fără o continuă cercetare a sinelui, sufletul se folosește de o cântare frumoasă pentru a crește și mai mult ego-ul. De aceea, domnul Neochoritis aseamănă chemarea psaltului cu cea a unui monah, care prin îndelungă și atentă cercetare a sinelui caută tot timpul această micșorare a egoului. În caz contrar, boala îndelungată sufletului duce în timp la ne-simțire și la incapacitatea de a conștientiza prezența bolii. Fără cercetarea sinelui, putem să trăim o viață întreagă în ne-simțire, fără să înțelegem că suntem bolnavi sufletește.

Cea mai mare parte a ethosului slujbelor este generat, conturat de cântarea la strană. În mâinile psaltului stă plăsmuirea stărilor sufletești ale credincioșilor care trebuie să înțeleagă sensurile dar și duhul cântărilor de la strană. Nu este de ajuns o cântare frumoasă și corectă. Trebuie ca altarul, strana și credincioșii să fie în același duh, ceea ce presupune o permanentă pregătire a lor. Rolul de catehet al psaltului (un subiect pe cât de important pe atât de absent) presupune pregătirea consecventă a credincioșilor pentru a înțelege mai bine importanța cântărilor (unei slujbe, perioade etc.), sensurile textelor liturgice, autenticitatea și frumusețea melodiilor, structura slujbelor, logica rânduielilor etc.

Odată cu trecerea noastră dincolo, nu vom lua nimic cu noi. Singura „avere” pe care o vom putea păstra sunt stările sufletești pe care le-am lucrat în viața aceasta pentru a ne apropia de Dumnezeu. De aceea, cel mai important lucru în această artă este să ne ocupăm de cele pe care le putem lua dincolo cu noi și, am putea adăuga, „toate celelalte ni se vor adăuga nouă”.

Adrian Sîrbu

Lasă un răspuns